Preotul si credinciosul Vladimir

A trecut la Domnul in ziua de 27 martie 1985, la Cluj. A fost inmormantat in cimitirul din Manastur. A avut si el, ca Parintele Iosif, la moartea sa inca o impotrivire din partea celor ce l-au urat. Dar nu poate fi prietenul mai mic scutit de ceea ce a avut parte prietenul sau mai mare. A vazut lumina zilei in orasul Chisinau – Basarabia, in 6 februarie 1896, din parintii: preot Vasile Popovici si Eufrosina. Amandoi parintii erau de o mare credinta, cinste si evlavie, implinindu-si toate indatoririle sfintei lor slujbe in cel mai frumos fel, spre slava si voia lui Dumnezeu. Tatal Ceresc i-a binecuvantat cu 11 copii, pe care i-au crescut cu multa grija in dragostea si frica lui Dumnezeu… La nasterea celui de-al 11 -lea copil, mama a murit, fiind inmormantata la Mereseni ~ Lapusna, unde era atunci tatal preot. A fost jelita cu multa durere si lacrimi.

Mai ales pentru fiul ei Vladimir, pierderea mamei scumpe a fost o pricina de mare si indelunga durere. Plecarea mamei 1-a facut sa doreasca nespus de mult imparatia Cereasca si sa se pregateasca si el pentru o viata care sa-1 faca tot mai vrednic de a fi in imparatia lui Dumnezeu, unde a plecat mama lui. Mai tarziu, cand si sotia sa iubita va pleca cu multi ani inaintea tui la Domnul, se va aprinde si mai mult focul iubirii ceresti in inima sa. Era var de-al doilea cu preotul Alexei Mateevici din Basarabia, care a scris poezia nemuritoare „Limba noastra-i o comoara”…

A terminat seminarul teologic din Chisinau in 1917, dupa care a intrat ca învatator in comuna Susleni – Orhei. In anul 1918 s-a cununat in fata Domnului cu Eufimia, si ea invatatoare in comuna Sibirica – Orhei. Dupa moartea tatalui sau, in anul 1919, a fost ales preot in locul acestuia, in parohia Lulova. Fiind primul casatorit dintre cei opt frati ai sai, cei doi soti au devenit ca niste parinti pentru fratii lor mai mici si orfani. Cu o dragoste sfânta in Domnul, si-au facut aceasta datorie amandoi. Nu peste multa vreme insa, sotia s-a imbolnavit de plamani. Au urmat lungi si grele tratamente la Varatec, la Sanatoriul Geoagiu, apoi acasa. Aparitia Oastei Domnului in anul 1923 a insemnat, atat pentru parintele Vladimir, cat si pentru sotia sa, rasaritul unei lumini ceresti. Inca din anul 1924, primind foaia «Lumina Sateloo> de la Sibiu, indragind-o din primul moment, s-au atasat din toata inima, cu devotament, de lupta Parintelui Iosif Trifa, intrand in Oastea Domnului si înfiintand aceasta fratietate sfanta atat in parohia sa, cat si in celelalte localitati. Cartile Parintelui Iosif erau citite cu sete si dragoste, subliniate si raspândite peste tot, iar aceste carti au intors multe suflete de pe calea pierzarii, formand in acele parti, pana departe, multe comunitati duhovnicesti.

Ce frumos isi aminteste despre aceste zile parintele Vladimir, cand scrie: „Viata noastra, a amandurora, se desfasura in aceasta atmosfera innoita si sfintita de Duhul Sfant, intr-un fel lin si fericit. Cresteam amandoi in cunostinta Domnului si eram plini de o sfânta bucurie in Domnul. Viata noastra era ca o cantare noua lui Dumnezeu. Eram parca nepamanteni, in dragostea dintai care iubea mai presus de orice pe Dumnezeu si pe semeni. Domnul Se coborase in noi cu imparatia Lui. Parohia noastra, Glinjeni, era umbrita de Duhul Sfant”.

Imbolnavirea sotiei sale Eufimia si internarea ei în Sanatoriul Geoagiu i-a dat astfel prilejul sa-l intâlneasca acolo si sa-1 cunoasca si personal pe Parintele Iosif, care era si el internat in acel sanatoriu. Aceasta cunoastere i-a apropiat si mai mult, legandu-i pentru totdeauna intr-o partasie care s-a facut din ce in ce tot mai fierbinte, mai puternica si mai frumoasa. Dupa izbucnirea conflictului de la Sibiu dintre Parintele Iosif si mitropolitul Balan, parintele Vladimir a trecut cu toata puterea si hotarârea de partea adevarului, participand la toate actiunile, atat pentru apararea Cauzei Oastei cat si pentru apararea dreptulii Parintelui Iosif.

La sfatul din 12 septembrie 1937 el a fost de fata – si, spre deosebire de ceilalti preoti care au fost prezenti atunci si pana atunci langa Parintele Iosif, parintele Vladimir nu numai ca nu s-a retras cu frica sau cu rezerve ca si ceilalti – ci a ramas cu toata hotararea printre primii aparatori cu orice pret ai acestor cauze sfinte. A ramas pana la urma singurul in viata, dintre toti preotii ostasi, care nu s-a dat in laturi de la nici o jertfa pentru Cauza Domnului si care n-a facut nici un compromis cu constiinta lui. Si-a tinut cu hotarare si cu statornicie frumosul legamant depus Domnului alaturi de Parintele Iosif, atat in viata acestuia, cat si langa sicriul sau, in 16 februarie 1938. Personalitatea si exemplul Parintelui Iosif i-au ramas ca o icoana sfanta. Scrierile sale l-au îndemnat sa scrie si el. Multe din gandurile lui si ale altora le-a scris si Ie-a tradus, publicandu-le in folie Parintelui Iosif, care il aprecia foarte mult si care chiar si inainte de moartea sa l-a invitat langa patul suferintei sale de la Sibiu si l-a retinut cu el aproape o luna de zile. Pe lânga articole si insemnari publicate saptamanal in reviste, parintele Vladimir a mai scris si brosurile: „Iertarea”, „Rolul preotului ca pastor de suflete”, „Dragostea dintai” si „Cartea Preotiei” – acestea doua din urma fiind traduceri din ruseste. Pe langa acestea, parintele Vladimir mai avea si alte frumoase lucrari scrise, pe care Parintele Iosif voia sa i le tipareasca, dar din cauza celor petrecute indata n-a mai avut putinaa sa faca acest lucru. Nici atunci – si nici dupa aceea, pana astazi. In toamna anului 1934, scumpa si credincioasa lui sotie Eufimia, asemenea dragii sale mame, a trecut la Domnul, lasandu-l cu inima adanc indurerata si singuratica pe pamant pe totdeauna. Mult a plans-o sotul ei iubit, apoi a asezat-o pentru odihna, pana la inviere, in pamantul lor natal de la Glingeni, aproape de Casa Domnului pe care a iubit-o si a impodobit-o ea cu drag. In 1940, parintele Vladimir si-a strans intr-o carte, „Pe marginea unui mormant”, toate lacrimile, meditatiile si rugaciunile sufletului sau langa mormantul sotiei iubite. Se afla acolo un manunchi impresionant de flori ceresti si nemuritoare închinate Dragostei lui Hristos si din El. La inmormantarea Parintelui Iosif a alergat din Basarabia, din cel mai indepartat colt al tarii, si a ajuns cu cateva minute inainte de coborarea sicriului in mormant. A fost un moment zguduitor si de neuitat ajungerea lui, imbratisarea si legamantul inlacrimat pus atunci in faaa acestui mormant nemuritor.

Au trecut 45 de ani de atunci, dar la toate zilele de 12 februarie si la toate sarbatorile Rusaliilor de atunci si pana in 1983, cand avea aproape 90 de ani, parintele Vladimir si-a implinit, prin prezenta lui la mormantul din Sibiu, cu credinta sfanta si fierbinte, legamantul pus pe totdeauna Domnului si profetului Sau”.